Încă de când ne pregătim să fim părinți, nu este zi în care să nu ne întrebăm, oare e normal ce se întâmplă cu copilul meu?
Înainte a se naște ne întrebăm dacă se dezvoltă cum trebuie. Imediat ce simțim că se mișcă, vrem să știm dacă o face cu frecvența și intensitatea sănătoasă.
După ce se naște le luăm pe rând. Respiră normal? Îi bate inima cum trebuie? Are boală de reflux fiziologic? Dar scaunele? Au consistența, culoarea, frecvența normale? Urinează destul de frecvent?
Lista întrebărilor despre ce e sănătos și ce ar putea sugera o boală a copiilor noștri este de nemăsurat. Unora le găsim răspuns, altora mai rar.
În primii ani de viață, aceste întrebări ne ocupă zilele și nopțile. Apoi, pe măsură ce copilul crește, ne obișnuim cu ritmul lui, cu particularitățile lui. Treptat, treptat ne cunoaștem unul pe celălalt în relația părinte-copil. Și o vreme chiar ne găsim perioade mai lungi de liniște și tot mai multe certitudini legate de copilul nostru, până pe la 11 ani. Atunci ne lovește creșterea copilului nostru și iar sfârșim cu nopți în care ne trezim cu ochii în tavan întrebându-ne „oare e normal?”
E bine că ne întrebăm, e bine că suntem acolo alături, că îi vedem și că ne facem griji. Însă e important să înțelegem că nu mai suntem indispensabili așa cum am fost în primii ani de la naștere, ba chiar că am fost suprasolicitați.
Începem să le decodificăm comportamentul. Ușile trântite, căștile pe urechi (cu muzica dată la maxim) în timp ce le vorbim, comportamentele riscante, le bifăm mai repede sau mai târziu, pe toate sau pe o parte din ele. Uneori avem impresia că odată cu ușa, copilul nostru își închide și sufletul. Nu e așa. Doar că nu ne mai încredințează sursele tristeții și nu mai știm întotdeauna ce face în timpul liber.
Fiecare adolescent trece prin această perioadă în mod unic. Și ce ne devine tot mai clar pe zi ce trece este că realitatea depășește tot ceea ce am auzit la alți părinți sau ne-am imaginat noi înșine. Nu suntem cu adevărat pregătiți pentru ce ni se va întâmpla de fapt. Noroc că trec repede cei 9 ani. Și ce bine că avem 9 ani să ne pregătim să fim alături de adolescenții noștri.
E normal să nu ne mai recunoaștem copilul adolescent. E o condiție a desprinderii de noi. E normal să fie ori pasiv, ori opozițional, ori violent. E normal să aibă un talent special de a ne destabiliza emoțional.
E normal să ne fie foarte greu să ținem pasul cu ritmul lui de dezvoltare spectaculoasă, e normal să ne dorim ce e mai bun pentru copilul nostru și uneori să încercăm insistent să îi arătăm asta, dar la fel de firesc este să ne respingă multe propuneri.
Ne reproșează că îl tratăm ca pe un copil de cinci ani și că îl copleșim cu atâtea întrebări. Se plânge că școala e plictisitoare sau frustrantă, deși are prieteni acolo și apreciază unii profesori.
Cel mai important lucru pe care îl putem face în acești nouă ani este să nu uităm nicio clipă cât de mare nevoie au copiii noștri de iubirea noastră necondiționată. Ea este cea care le susține creșterea, îi ajută să nu se simtă ignorați și izolați emoțional, îi ajută să își dezvolte limbajul emoțional și să nu se simtă copleșiți de complexitatea emoțiilor lor.
Conexiunea cu ei nu va mai fi la fel cum era la 9 ani, dar iubirea noastră necondiționată rămâne esențială pentru dezvoltarea lor.
Să nu uităm să investim timp și energie în propriile noastre tehnici de gestionare a stresului. Mai mult ca oricând, autocontrolul nostru va fi pus la încercare. Va trebui să respirăm adânc și să ne stăpânim, chiar și în zilele în care adolescenții noștri vor observa ironic acest lucru și ne vor întreba: „ce respiri așa ciudat?”
Va trebui să ne înghițim cuvinte și expresii, să le păstrăm pentru noi, pentru că „încetează imediat” sau „treci imediat să-ți aranjezi camera” nu vor avea rezultatele sperate de noi. Dimpotrivă.
În copilăria mică le spun repetat părinților să nu creeze cu bună știință condiții în care să frustreze copiii. Ei bine, o luăm de la capăt. Nu frustrați un adolescent decât dacă e absolut necesar.
Explicațiile noastre nu vor avea întotdeauna rezultatele pe care le dorim, dar nici pedepsele, amenințările, retragerea privilegiilor sau promisiunea recompenselor. Este extrem de important ca interacțiunea cu copilul nostru să nu se rezume la control. Rezultatul va fi că se va revolta sau se va retrage.
E normal ca adolescenții să nu se conformeze așteptărilor noastre și nici să nu înțelegem întotdeauna de unde provin reacțiile noastre disproporționate. Întâlnesc des părinți care se poartă cu copilul lor adolescent de parcă ar trebui permanent reparat ceva la el. Părinți care fac eforturi disperate să își convingă copilul că are un comportament inacceptabil. Dar dacă fac asta sub formă de critici repetate, adolescenții se vor exterioriza prin comportament agresiv sau se vor retrage complet în ei.
Uneori avem impresia că nu le mai pasă de noi. Nu este așa. Doar că pentru unii copii, prioritatea majoră a adolescenței este să își găsească un grup și să se integreze în el, ceea ce îi face extrem de receptivi la influența celor de vârstă cu ei și mai puțin interesați să facă ce le spunem noi. Dimpotrivă, insistențele noastre îi sperie, îi întristează și uneori trăiesc aceste sentimente sub formă de furie crescândă sau dorință iritată ca toată lumea să îi lase în pace. Lumea unui adolescent e plină de contradicții, iar părinții nu știu uneori cum să ofere ajutor.
Dar fiecare copil trece prin adolescență în felul său. Unii își trăiesc adolescența închiși în camera lor, alții ar pleca tot timpul de acasă, unii zac sub plapumă, alții fac atât de mult sport încât ajung să se rănească, unii nu mai au chef să învețe, alții învață non-stop să fie primii, unii fumează în drum spre școală, alții nu ar pune gura pe o țigară. Să nu uităm mantra părinților de adolescenți: te accept și te iubesc necondiționat.
Nu vă consumați energia să le înțelegeți întotdeauna comportamentele, adesea le sunt și lor necunoscute. Forța părintelui de adolescent stă tocmai în recunoașterea neputinței uneori. Copiii noștri tânjesc după iubirea noastră la orice vârstă și sunt mai atenți la ce simțim noi decât ni se pare nouă. Faptul că îi întrebăm „Ce ai avea nevoie? Cu ce te pot ajuta?”, că le spunem “Sunt alături de tine, sunt aici dacă ai dori să discutăm” poate avea rezultate spectaculoase. Uneori disponibilitatea noastră afișată explicit se va lovi de un zid, dar înseamnă enorm pentru copilul nostru că o exprimăm repetat.
O altă resursă valoroasă pe care o avem ca părinți de adolescenți este crearea unei atmosfere plăcute în familie. Nu suntem neputincioși în fața transformărilor prin care trece copilul nostru. Adolescenții nu pot, în mod normal, să își controleze întotdeauna reacțiile emoționale. Noi, adulții, avem mai multe resurse în acest sens, chiar dacă avem dreptul să ne pierdem și noi cu firea, să reacționăm exagerat. Important este să nu dăm vina pe copiii noștri, să rămânem cât mai des posibil adultul matur emoțional de care are nevoie copilul nostru adolescent. Să nu interacționăm cu el din rolul de fost adolescent care a adunat la rândul lui multe îndoieli, multă neliniște și poate multă suferință.
Poate că spatele întors de adolescentul nostru ne reactivează respingerile suportate în propria adolescență, doar că noi acum suntem adultul matur. Iar în acest rol avem grijă de propriile resurse, ne întărim legăturile cu partenerul, prietenii, familia. Asta ne va ajuta să fim un adult matur, prezent fizic și emoțional.
Să păstrăm cu disciplină ritualurile familiale, masa împreună când se poate, plimbările, filmele de vineri seara, orice funcționează pentru familia voastră. Și să încercăm să creăm altele noi, adaptate la vârsta lor.
Cei nouă ani de adolescență par interminabili când suntem în mijlocul lor, dar trec. Iar relația cu copilul nostru se va reconstrui, pe alte fundamente, nu mai puțin apropiată, ci diferită. Iar ceea ce construim acum, prin prezența noastră constantă și iubirea noastră necondiționată, va rămâne temelia pe care se va sprijini toată viața.
Ilustrația îi aparține lui Davide Bonazzi.
