Nu ne spune nimeni înainte de a avea un copil câtă frică și vină vom simți ca părinți. Și cât de greu sunt de gestionat aceste emoții pentru că nu poți controla comportamentul copilului tău.
Dar frica și vina vin la pachet cu fericire pură și bucurii pe care nu le-am simțit cu aceeași intensitate în nici o altă împrejurare. Mai mult, vin însoțite de reacții emoționale de care nu ne știam capabili. Dar nu ne spune nimeni cât de neliniștiți, neajutorați și neputincioși ne vom simți.
Iar când copiii noștri ajung adolescenți, deși nu ne place să recunoaștem, vom avea porniri către jigniri, dominare, izbucnit în plâns, plecat și lăsat totul baltă. Nu ne spune nimeni că vom trăi momente de tensiune, vom fi enervați într-o măsură pe care nu ne-am fi imaginat că o vom simți vreodată.
Dar în egală măsură trăim și enorm de multă bucurie și iubire, împărtășim momente de conectare, de ascultare, de apropiere.
Învățăm astfel despre noi, despre ei, despre viață și creștem.
Dincolo de ce ne livrează viața firesc, care uneori pare a fi un număr delicat de echilibristică, vina și frica cresc atunci când copiii noștri ajung în adolescență. E o vârstă la care trebuie să găsim mai mult ca niciodată echilibrul între limite ferme și curajul de a-i lăsa să facă propriile alegeri, învățând astfel din consecințele acestora.
Alegeri pe care ei le fac fie că nouă ne plac sau nu. Pentru că uneori o alegere greșită e o oportunitate de a învăța să își redobândească echilibrul. Dar dacă după o alegere greșită un părinte își amenință adolescentul, nu face decât să agraveze lucrurile, chiar dacă pare că așa va controla mai bine situația.
În adolescență se testează cel mai puternic legăturile pe care le-am creat cu copiii noștri. Dacă legăturile părinți-copii sunt suficient de stabile să reziste diferențelor de opinie, părinții le permit copiilor să ia decizii care simt că sunt cu adevărat ale lor, deoarece nu sunt influențate de nevoile sau grijile părinților.
E foarte important să înțelegem că aceste decizii interferează cu cea mai importantă sarcină a copilăriei și a adolescenței, dezvoltarea sentimentului de sine. Dacă nu facem asta, riscăm ca, deși creștem un copil pentru care facem totul, să îl privăm NEINTENȚIONAT de oportunitatea de a se dezvolta intrapersonal.
Să găsești timp liber în programul unui adolescent este o sarcină extrem de dificilă pentru că au multe ore de cursuri zilnic, activități extra-curriculare, pregătire intensă pentru liceu sau pentru facultate, meditații de câteva ori pe săptămână. Au planificat fiecare minut. Nici nu se poate altfel atâta timp cât ultima medie de admitere în clasa a opta într-un liceu din Cluj, în 2025, este 9,65.
Ca urmare, nu le mai rămâne timp real și psihologic să călătorească prin lumea lor interioară, un pas absolut necesar în dezvoltarea sentimentului de sine.
Mai îndrăznesc să întreb, oare nu e greu în ritmul ăsta? Adolescentul zâmbește, părintele răspunde instant: se descurcă foarte bine.
Consecințele acestui ritm și ale lipsei de sprijin autentic le vedem adesea mai târziu, la adulți.
Sigur ați întâlnit adulți care se simt goi interior pentru că nu au avut ajutorul să își dezvolte resursele interne care ar fi putut să îi facă să se simtă că își stăpânesc viața. Sau adulți care simt că nu își pot gestiona sentimentele, că nu pot face față provocărilor vieții.
Adulți constant plictisiți, confuzi, nefericiți, dependenți de ceilalți. Adulți care au un exterior care arată foarte bine, extravagant de bine uneori, dar se simt sărăciți pe interior. Adulți care nu simt nimic autentic de care să își ancoreze viețile.
Acești adulți e posibil să fi avut alături, în adolescență, părinți care le-au atras atenția asupra criteriilor exterioare ale succesului, i-au criticat exagerat și au fost alternativ ba absenți, ba intruzivi emoțional. Astfel au învățat foarte bine, tot în adolescență, să își canalizeze tristețea în disprețul față de ceilalți și ura față de sine. Sigur ați întâlnit familii în care părinții trec prin criza din mijlocul vieții când copiii trec prin criza adolescenței.
Uneori părinții spun despre propriul copil că este răsfățat. Eu văd, în schimb, un copil răvășit. Aud uneori părinți împărtășind că au fost crescuți la rândul lor de părinți narcisiști. Să nu ne grăbim să punem ușor acest diagnostic. Poate am avut doar părinți care s-au zbătut și ei cu propriile probleme, cel mai adesea singuri.
Să încercăm să înțelegem ca părinți că adolescența are ca traiectorie obișnuită izolarea, reactivitatea crescută, un slab control al impulsurilor, irascibilitatea, sfidarea, respingerea valorilor părinților, asumarea și abandonarea diferitelor identități și, în final, construirea unei identități stabile.
Adolescenții noștri au nevoie să le fim alături să își construiască o identitate stabilă. Dar să le fim alături cum au ei nevoie, nu cum credem noi că ar fi bine, cum e confortabil pentru noi, pentru că și ei sunt derutați uneori de propriile schimbări, pe care nu le înțeleg întotdeauna.
Reflectați ca părinți la faptul că intruziunea și sprijinul sunt două procese total diferite. Sprijinul se referă la nevoile adolescentului, intruziunea la nevoile părintelui.
Un copil nu își poate descoperi nevoile, talentele, abilitățile, interesele autentice dacă își consumă tot timpul și energia în acțiuni care au ca motivație principală mulțumirea părinților.
Poate ajută să înțelegem diferența între sprijin și intruziune apelând la memorie și gândindu-ne cum ne-a fost nouă viața ca adolescenți.
Să avem încredere în adolescenții noștri că pot lua decizii sănătoase, independente și morale la care pot apela în absența indicațiilor părinților. Să îi ajutăm să își dobândească independența și să își modeleze identitatea, făcând alegeri poate uneori greșite.
Să ne înțelegem adolescenții așa cum sunt ei cu adevărat, nu cum am dori noi să fie. Să ne lăsăm uimiți de energia lor, impresionați de curajul lor, mișcați de curiozitatea lor și uneori pur și simplu dați pe spate de creativitatea lor. Să înțelegem că uneori ei ne arată cum se simt sau cum și-ar dori să se simtă prin haine, culoarea unghiilor, muzică, coafură. Este rolul nostru de părinți să captăm aceste semne.
Să ne lăsăm contaminați de creativitatea, curajul și curiozitatea lor și în zilele în care parcă au un semn cu intrarea interzisă agățat de ei. Și nu uitați că fanteziile, reveriile, gândurile despre propria persoană, simpla relaxare sunt procese esențiale de autodezvoltare și nu pot fi grăbite.
Ilustrația îi aparține lui Davide Bonazzi.
