Doar pentru că un copil e cuminte și politicos, se achită de toate sarcinile, își face datoria, nu înseamnă neapărat că nu ar avea nevoie de sprijin emoțional. Să fim prudenți cu concluziile la care ajungem legat de proprii copii.
Istoria medicinei este plină de observații precise, care au dus la concluzii eronate.
Adolescenții cu probleme emoționale la debut sunt dificil de detectat. Mai ales că luarea părinților pe nepregătite este oarecum parte din definiția adolescenței.
Trebuie să avem grijă de un copil care se dezvoltă vertiginos, cu elanuri de generozitate și entuziasm, de implicare socială, de preaplin amoros și de explozie a talentelor. Uneori, ce dobândește la 11 ani nu mai este valabil la 14 ani. Și, deseori, e foarte greu să ținem pasul cu ei. Pentru că, în mod firesc, orice perioadă de schimbare e presărată cu regresii, dezorganizare și neliniște.
Am mai spus recent, grija părintească și resursele financiare nu au un efect protector absolut al sănătății mintale și fericirii.
- Cultura bunăstării include aspecte cum ar fi perfecționismul și competitivitatea, care pot contribui real la instalarea unor probleme emoționale.
- Cultura bunăstării neglijează și desconsideră eșecul, dar acesta e intrinsec naturii umane. Mai des sau mai rar, mai blând sau dramatic, oamenii eșuează în ce își propun. Cine îi învață pe copiii noștri să piardă cu înțelegere față de ei înșiși și astfel să învețe din propriile greșeli? Când zic „învață” nu mă refer la încurajarea clasică: „nu-ți fă griji, data viitoare va fi mai bine”. Și dacă nu va fi mai bine nici data viitoare?
Copiii care fac parte din partea superioară a clasei de mijloc, bine educați, cu părinți care se implică mult, cu ambiții în ceea ce privește performanțele copiilor lor, par, la prima vedere, mai puțin expuși riscului de a dezvolta probleme emoționale.
Nu ne ajută mult nici studiile care, de obicei, se concentrează pe copiii din medii defavorizate, considerați automat expuși la un risc ridicat.
Însă și în rândul celor aparent privilegiați se pot ascunde copii nefericiți, suprasolicitați, cu mari dificultăți de adaptare, cu o slabă dezvoltare a propriei identități. Pe ei cine îi vede? Oare reușim să ne dăm seama?
Mulți părinți sunt excesiv de îngrijorați de rezultatele obținute de copiii lor. Implicarea lor constantă și adesea hotărâtoare este bine intenționată. Dar să nu cădem în capcana că aceste eforturi vor ajuta copiii să aibă neapărat succes într-o lume tot mai solicitantă.
Cel puțin în aceeași măsură trebuie să fim foarte atenți la propriul nostru echilibru emoțional, să reflectăm la ce este fericirea noastră sau lipsa acesteia.
Ce facem noi ca adulți când nu suntem fericiți? La orice vârstă, copiii noștri simt ce simțim noi. Oricât de abili am fi să disimulăm stările disfuncționale, își vor da seama cu siguranță că în sufletul nostru e o luptă. Putem să le oferim ca model strategii bune de adaptare? Nu e niciodată târziu să ni le cultivăm și noi înșine. În așa fel vor putea simți că noi suntem plasa lor de siguranță.
Asta înseamnă că unul dintre cele mai valoroase daruri pe care le putem face copiilor noștri e propria congruență, în care ce simțim, ce gândim și ce facem se aliniază. Și dacă în această aliniere avem zile sau chiar săptămâni în care ne este greu ca adulți, e bine să discutăm cu copiii noștri despre asta. Ar putea fi o modalitate foarte utilă de învățare pentru ei. Să le spunem concret că trecem printr-o perioadă dificilă profesional sau personal, că ne străduim să găsim soluții, dar că ne va fi mai greu o vreme să fim prezenți emoțional așa cum ar dori ei sau cum ar trebui să fim.
Copiii noștri au în mod natural disponibilitatea de acceptare necondiționată a persoanelor care îi îngrijesc, uneori mult mai mare decât le-o putem oferi noi ca părinți. Sunt copii agresați fizic și emoțional care se întorc către părinți cu multă speranță și iubire. Cu atât mai mult vor face asta copiii noștri pentru care ne străduim atât de mult să le fim alături.
E nevoie de mult curaj să te evaluezi cum îți îndeplinești rolul de părinte. Și mai ales să nu îl epuizezi pe tot, pentru că îți trebuie și mai mult curaj să faci schimbări dificile, dar necesare.
De-a lungul anilor am întâlnit părinți care au renunțat la fumat ca să nu mai fumeze pasiv copiii lor. Părinți care au ajuns la o greutate sănătoasă cu dorința de a face ce depinde de ei să fie cât mai mult alături de copiii lor. Părinți care și-au schimbat locul de muncă ca să nu mai rateze cina în familie. Părinți care, cu toată frica lor de autodezvăluire, au mers în psihoterapie de cuplu, pentru că au înțeles cât de importantă e relația lor pentru sănătatea mintală a copilului lor.
E nevoie de mult curaj și ca să te întrebi (cu asumarea oricărui răspuns primit) cum te percepe sincer copilul tău.
Într-un studiu pe un eșantion format din 614 elevi de clasa a șasea din două comunități, una cu venituri mici și cealaltă cu venituri mari, au fost analizate dimensiunile parentale importante pentru adaptarea preadolescentă.
Dimensiunile parentale incluse au fost cele cunoscute ca fiind semnificative în fiecare context socio-economic:
- izolarea de părinți (emoțională și fizică)
- accentul pus de părinți pe realizări (așteptări generale și accent pe integritate mai mult decât pe succes)
Rezultatele adaptării au inclus bunăstarea subiectivă, precum și competența școlară.
Contrazicând stereotipurile, rezultatele au arătat că, în medie, copiii foarte înstăriți își pot percepe părinții ca fiind indisponibili emoțional și fizic în aceeași măsură ca tinerii aflați în sărăcie extremă. Alți factori importanți pentru adaptare par, de asemenea, să fie în mare parte similari. Apropierea de părinți a fost benefică pentru toți, la fel cum critica a fost dăunătoare tuturor.
Chiar și după luarea în considerare a calității relațiilor părinte-copil, absența fizică a părinților (de exemplu, la cină) a generat vulnerabilitate la stres și la performanțe școlare slabe în ambele grupuri.
Cu alte cuvinte, oricât de mult confort material am oferi copiilor noștri, el nu poate înlocui deloc prezența emoțională a părinților. A fi prezent emoțional în viața copilului tău începe cu a fi prezent emoțional în propria viață emoțională. Pentru că adolescenții caută constant iubirea noastră și libertatea lor. Să îi ajutăm să le găsească pe amândouă.
Pentru asta, capacitățile noastre de calmare a stresului sunt foarte importante.
Văd la cabinet atât de evident exprimată această absență în viața adultului, ca modalitate de adaptare la viața solicitantă pentru unii dintre noi. Angajarea în proiecte total nedimensionate pe resursele reale de timp, bani și energie ne seacă de energia psihică necesară să fim alături de copiii noștri.
Foarte rar se creează contextul în care părintele se lasă sprijinit să observe că ar putea exista o relație între episoadele acute de depresie decompensată a copilului (sub tratament medicamentos cronic) și orele inuman de multe petrecute în delegații ale părintelui.
Când răspunsul este: „Da, dar dacă acum nu fac bani, la ce vârstă să îi mai fac?” – rămâne retorică această întrebare, în timp ce atenția revine la actele de la psihiatrie ale copilului.
La fel, rar există cadrul pentru a explora împreună cu părintele posibilitatea ca poate există o relație între comportamentul alimentar al copilului (cu supragreutate, glicemia și colesterolul crescute sever) și orele inuman de multe petrecute la birou ale părintelui.
Când răspunsul este: „Da, dar dacă acum pierd clienții ăștia și nu mai vin alții?” – rămâne retorică această întrebare, în timp ce atenția revine la analizele modificate ale copilului.
Uneori absența emoțională a părinților apare nu din lipsă de grijă, ci din dorința intensă de reconversie profesională (cu facultate și tot consumul presupus de începerea ei la 40 de ani) sau de explorare a unor noi interese descoperite mai târziu în viață.
Întrucât adolescenții caută să fie independenți, nu ne dăm mereu seama cât de mult le putem lipsi. Plecând des în excursiile cu prietenele pentru că acum copiii sunt adolescenți și independenți și parcă nu mai au nevoie de tine, s-ar putea să te facă absentă emoțional din viața fetei tale.
Aici mă gândesc concret la fete de clasa a șaptea, care deși anul trecut păreau liniștite și echilibrate, acum se confruntă cu tulburări emoționale neașteptate. Și atunci, mai important decât să căutăm imediat un diagnostic, este să ne întrebăm ce se întâmplă în jurul lor, ce s-a schimbat și de ce se simt acum altfel.
În acest caz, teoria confirmă practica și invers. Un studiu pe un eșantion format din 302 elevi de clasele a șasea și a șaptea dintr-o comunitate înstărită arată rate ridicate de simptome depresive semnificative clinic în rândul fetelor de clasa a șaptea (mai mult decât la cele de clasa a șasea).
În explorarea cauzelor potențiale ale stresului în acest eșantion, s-au găsit asocieri pentru presiunile legate de performanță (în special eforturile perfecționiste excesive) și izolarea de părinți (în special apropierea percepută scăzută de mame). Constatările acestui studiu sunt discutate în termeni de stereotipuri răspândite despre familiile înstărite și intervenții preventive pentru un subgrup de tineri considerați, de obicei, ca având „risc scăzut”.
Echilibrul între viața profesională, dezvoltare personală și rolul de părinte este mai ușor de păstrat când copilul e mic și urlă după tine. Când e adolescent trebuie să fii cât mai des prezent și receptiv la semnalele lui subtile în care urlă după tine, dar pe dinăuntru.
Nu e ușor la vârsta de adult să faci alegeri. Din nou, ai nevoie de curaj să renunți la oportunități care, poate, nu vor mai apărea, dar e imposibil să le trăiești pe toate. Curajul de a ne alege copiii în detrimentul nostru și de a face asta iar și iar e o condiție să crești un copil echilibrat emoțional.
Poate de aceea admir și curajul adulților care și-au analizat atent prioritățile de viață și au decis că nu le pot împăca deloc cu rolul de părinte, așa că nu l-au bifat ca un stereotip al grupului din care fac parte. Au ales să nu facă un copil.
Cei care însă au considerat esențial în viața lor să aducă pe lume un om care e carne din carnea lor, minte din mintea lor, suflet din sufletul lor, sunt datori și responsabili să îl ajute să își construiască propriul corp, minte și suflet.
Mai greșim, ne mai împiedicăm, dar nu încetăm să ne creștem curajul să-i alegem pe ei înaintea noastră ori de câte ori e nevoie, ori de câte ori putem. Și să nu uităm că adolescența e o perioadă de tranziție atât pentru copiii noștri, cât și pentru noi.
Până acum am avut un copil, de acum încolo vom avea un adult tânăr. Să avem curaj pentru ce se întâmplă între timp.
Pictura îi aparține lui Cristian Lăpușan.
